Rezumat: Lucrarea prezintă rezultatele aplicării metodei matricei GIS (GMM) la cartografierea și validarea analizei susceptibilității la alunecări de teren în diferite sectoare ale Piemontului Bălăciței. Obiectivul principal al lucrării se referă la realizarea hărților de susceptibilitate la alunecări de teren pe baza inventarului, clasificării și descrierii acestor procese din zona de studiu. Punctul de plecare a fost reprezentat de DEM și, ulterior, pe baza datelor litologice, au fost analizați și reclasificați alți factori determinanți într-un format vectorial: elevația, aspectul și înclinarea pantei. După identificarea factorilor care determină instabilitatea pentru fiecare tip de mecanism, au fost realizate hărți de susceptibilitate. În harta de susceptibilitate rezultată este prezentat un model pentru validare (pe baza determinării și calculului unui set de alunecări de teren care nu sunt incluse în analiza susceptibilității). Hărțile de susceptibilitate la alunecări de teren în Piemontului Bălăciței sunt instrumente preventive menite să minimizeze riscurile în zonele expuse, în special în apropierea așezărilor situate pe versantul stâng al râului Jiu, unde au loc reactivări ale unor vechi alunecări de teren.
Rezumat: Terenurile din sudul Olteniei au cunoscut în ultimul secol etape de evoluţie diferite sub influenţa factorului climatic dar mai ales a factorului antropic. De la suprafeţele extinse de bălţi şi mlaştini din perioada postbelică la desecări, indiguiri, sisteme de irigaţii şi plantări de perdele de protecţie din anii 50-60 (reflectate în apogeul agricol din anii 70-80) şi până în zilele noastre când, asistăm la aridizarea terenurilor şi extinderea suprafeţelor, predominant nisipoase, impracticabile tipului de agricultură actuală. După 1990 agricultura din sudul Câmpiei Olteniei a cunoscut o decădere accelarată datorată distrugerii sistemelor de irigaţii, defrişării perdelelor de protecţie, situaţiei proprietăţii terenurilor şi neadaptării culturilor la tipurile de sol. În 2012 s-a ajuns la procente de suprafeţe irigate de 0% capacitate utilizată din 76820 ha amenajate în Câmpia Blahniţei şi de 1% capacitate utilizată din 299621 ha amenajate în Câmpia Olteniei. Toate acestea au dus la degradarea terenurilor şi amplificarea proceselor geomorfologice în special pe suprafeţele nisipoase, acolo unde lipsa stratului vegetal coroborat cu procesul eolian duce la destabilizarea şi miscarea dunelor de nisip. Acest articolul propune analiza spaţio-temporală a câtorva tipuri de terenuri expuse aridizării, a căror suprafaţă a crescut considerabil la aproape 50.000 de hectare, alte 50.000 de hectare predispuse acestui fenomen în Câmpia Olteniei la vest de Jiu şi observă că o strategie de management de mediu pentru o dezvoltare durabilă ar putea fi protejarea terenurilor împotriva vânturilor prin plantarea de perdele de păduri din specii rapid crescătoare (salcâmul, plopul hibrid, pinul silvestru, nucul). Metodologia cercetării a implicat prelucrarea datelor medii anuale de temperatură, precipitaţii şi direcţia vântului de la staţiile metorologice din SV Olteniei, prelucrarea datelor din hărţile Landsat, Corine precum şi analiza datelor oferite de rapoartele de expertiză privind ocuparea terenurilor oferite de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice. În analiza degradării terenurilor ca urmare a procesului de aridizare s-a luat în considerare situaţia stratului vegetal actual folosind indexul NDVI (Normalized Difference Vegetation Index) şi date preluate de la Corine Land Cover între anii 1990 şi 2006 privind schimbarea destinaţiei terenurilor din Câmpia Olteniei.
Rezumat: În ultimii 154 de ani, cursul Jiului de la confluența cu Amara-dia și până la vărsarea în Dunăre a suferit modificări laterale și de lungime. Scopul prezentului articol este acela de a evidenția aceste modificări și de a le stabili amploarea, cu desprinderea unor concluzii legate de viitoarea evoluție a cursului Jiului.
Rezultatele analizei suporturilor cartografice au arătat că din 1864 și până în 2018 Jiul s-a scurtat în secțiunea inferioară cu 38,1 km, scăzând de la 134 de km la 95,9 km. Scurtarea cursului s-a realizat treptat. Astfel, între 1864 și 1910 lungimea cursului a scăzut cu 25,6 km, de la 134 km până la 108,4 km. Din 1910 și până în 1970 s-a mai produs o scur-tare cu 11,9 km, iar între 1970 și 2018, Jiul şi-a scurtat cursul cu aproximativ 0,6 km. Cea mai mare distanță dintre cursul istoric și cel prezent indică o valoare de 11.22 km la vărsarea în Dunăre.
Rezumat: Expansiunea urbană a oricărei așezări presupune modificarea mediului natural și transformarea treptată a acestuia într-unul antropic, care să asigure necesitățile comunității. Un prim pas în planificarea urbană îl constituie identificarea schimbărilor produse, iar acest studiu reconstituie modificările antropice induse luncii Jiului în ultimii 150 de ani, prin intermediul comparațiilor spațiale multi temporale, a caracteristicilor geomorfologice și a indicatorilor de antropizare și transformare a mediului. Prin procesarea materialelor cartografice istorice si a imaginilor satelitare actuale se evidențiază dinamica zonelor umede si a ariei construite din lunca Jiului in perioada 1864 – 2017. Extinderea teritoriul urban a impus lucrări de protecție împotriva inundațiilor, ce au fost realizate de-a lungul canalelor și lacurilor rezultate din desecarea bălților si zonelor mlăștinoase. Pe cursul Jiului au fost executate lucrări hidrotehnice de îndreptare, îndiguire și regularizare, ceea ce a dus la transformarea cursului dintr-unul puternic meandrat cum era în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, într-unul sinuos în anul 2017. Studiul se constituie într-un instrument util in planificarea urbană, prin centralizarea modificărilor survenite în luncă, a lucrărilor antropice realizate si a schimbărilor cursului Jiului in sectorul analizat.
Rezumat: Majoritatea pârtiilor de schi au fost echipate în zonele montane, la altitudini mai mici de 1500 m, în apropierea zonelor populate. Cel mai relevant indicator pentru dezvoltarea zonelor de schi în România este dat de lungimea totală a pârtiilor de schi care, în 2010, era de 168 km. Fără a face referiri la alte componente ale infrastructurii turistice din acest domeniu, se poate spune că domeniul schiabil din România se caracterizează printr-o dezvoltare insuficientă a pârtiilor de schi. În Carpaţii Româneşti, densitatea medie a pârtiilor este de circa 2 m/km2, cu variaţii importante în diferite zone montane. Cele mai echipate şi dezvoltate domenii schiabile din România (26% din lungimea totală a pârtiilor) este localizată în zona Carpaţilor de Curbură, în judeţele Prahova şi Braşov. Dezvoltarea acestei zone a început şi în perioada comunistă prin înfiinţarea unor staţiuni montane de importanţă naţională în care lungimea pârtiilor este considerabilă. Principalul factor a influenţat dezvoltarea domeniilor schiabile din această zonă este legat de apropierea de capitală, dar şi de alte oraşe importante precum Braşov, Ploieşti şi Piteşti care asigurau staţiunilor un flux constant de turişti. În următorii ani, perspectivele de dezvoltare ale acestui domeniu au luat în considerare interesul crescut manifestat de turiştii români pentru sporturile de iarnă, dar şi disponibilitatea autorităţilor locale de a câştiga fonduri europene pentru a înfiinţa noi pârtii de schi dotate la standarde europene.
© 2009- 2023 Forum geografic
Creat de Alin Clincea.