Rezumat: Majoritatea pârtiilor de schi au fost echipate în zonele montane, la altitudini mai mici de 1500 m, în apropierea zonelor populate. Cel mai relevant indicator pentru dezvoltarea zonelor de schi în România este dat de lungimea totală a pârtiilor de schi care, în 2010, era de 168 km. Fără a face referiri la alte componente ale infrastructurii turistice din acest domeniu, se poate spune că domeniul schiabil din România se caracterizează printr-o dezvoltare insuficientă a pârtiilor de schi. În Carpaţii Româneşti, densitatea medie a pârtiilor este de circa 2 m/km2, cu variaţii importante în diferite zone montane. Cele mai echipate şi dezvoltate domenii schiabile din România (26% din lungimea totală a pârtiilor) este localizată în zona Carpaţilor de Curbură, în judeţele Prahova şi Braşov. Dezvoltarea acestei zone a început şi în perioada comunistă prin înfiinţarea unor staţiuni montane de importanţă naţională în care lungimea pârtiilor este considerabilă. Principalul factor a influenţat dezvoltarea domeniilor schiabile din această zonă este legat de apropierea de capitală, dar şi de alte oraşe importante precum Braşov, Ploieşti şi Piteşti care asigurau staţiunilor un flux constant de turişti. În următorii ani, perspectivele de dezvoltare ale acestui domeniu au luat în considerare interesul crescut manifestat de turiştii români pentru sporturile de iarnă, dar şi disponibilitatea autorităţilor locale de a câştiga fonduri europene pentru a înfiinţa noi pârtii de schi dotate la standarde europene.
